Get Your IP

Profesorul Jerzy Eisler (născut în 1952 în Varşovia) este un istoric polonez, expert în istoria contemporană a Franţei şi a istoriei politice a Republicii Populare Polone, director al filialei din Varşovia al IPN (Institutul Memoriei Naţionale). Mulţi ani a lucrat pentru departamentul “Istoria Poloniei după 1945″ din cadrul Institutului de Istorie al Academiei Poloneze de Ştiinţe. Este specializat în istoria contemporană, în general, şi în istoria contemporană a Poloniei, în special. Predă la Universitatea din Varşovia şi este autor a peste 20 de titluri, din care ar putea fi menţionate: “De la monarhism la Fascism. Idei politice şi sociale ale Dreptului Francez, 1918-1940.” “Colaboraţionismul în Franţa. 1940-1944″ (Kolaboracja we Francji 1940-1944), „Martie 1968. Origini, parcurs, consecinţe” (Marzec 1968. Geneza, przebieg, konsekwencje), „O schiţă a istoriei politice a Poloniei. 1944-1948″ (Zarys dziejów politycznych Polski 1944-1989), „Decembrie 1970. Origini, parcurs, consecinţe”, „Letter 34″ şi multe altele.
A fost invitat la Şcoala de Vară de la Sighet - ediţia 2008, organizată de Fundaţia Academia Civică. Textul de mai jos ne-a fost trimis pentru această ocazie.

Jerzy Eisler

Puterea şi societatea din Polonia în epoca comunistă. De la mişcarea de rezistenţă postbelică până la schimbările din anul 1989

Se cuvine să încep de la afirmaţia că textul de faţă în niciun caz nu pretinde să epuizeze tema; sunt mai degrabă consideraţiile mele înregistrate de-a lungul a peste douăzeci şi cinci de ani de cercetare a istoriei Poloniei sub comunism. În introducere trebuie însă să lămuresc distincţia ce apare în titlul prezentului text: „puterea şi societatea”. Oare puterea, înţeleasă ca ansamblu al reprezentanţilor săi, nu ar putea fi inclusă în noţiunea de „societate”? Este oare cazul să înţelegem că oamenii puterii nu erau în Republica Populară Polonă parte integrantă a societăţii?
Este evident că erau şi nu se poate da o asemenea interpretare. Cu toate acestea, în Polonia s-a încetăţenit prezentarea acestei dependenţe reciproce prin această dihotomie. În această viziune asupra lumii, puterii comuniste, care prin natura sa trebuia să fie rea, străină şi opresivă, i-a fost opusă o imagine mult idealizată a societăţii, care într-o oarecare măsură pleca de la premisa că în ansamblu era bună, suferea şi avea dreptate în aproape toate privinţele. Într-o variantă şi mai simplificată, ca să nu spun vulgarizată, „noi”, adică societatea, eram eroul pozitiv al acestei lupte, iar „ei”, adică puterea, reprezentau eroul negativ.
Oare însă în RPP într-adevăr întreaga societate s-a opus puterii? Sigur, trebuie să răspundem negativ. Nu este vorba, în acest caz, nici măcar despre faptul că, dacă am da la această întrebare afirmativ, fără să reflectăm puţin, tocmai reprezentanţii puterii - cum se spunea - fiind în acelaşi timp parte a societăţii, ar fi trebuit în acest caz să acţioneze împotriva lor înşişi. Mă gândesc mai ales la faptul că, întotdeauna, împotriva chiar a celei mai opresive puteri, a acţionat activ numai o parte a societăţii, şi aceea, în general relativ mică.
Este important, de asemenea, să amintim că printre aspectele cu siguranţă cele mai mistificate se numără problema compoziţiei sociale a participanţilor la protestele sociale succesive. Oare oamenii care, în cursul succesivelor „luni poloneze”, altfel spus, al izbucnirilor periodice ale crizei structurale a puterii nedemocratice şi ne-suverane , au acţionat împotriva celor aflaţi la putere, erau - cum dorea propaganda timpului - huligani şi bandiţi, sau, poate - aşa cum se arată frecvent astăzi - erau eroi şi patrioţi? Se impune să subliniem deîndată că la aceste întrebări nu există răspunsuri simple, univoce şi care să vizeze toţi oamenii, şi în plus să fie satisfăcătoare din punct de vedere ştiinţific.
Mai mult, aceste răspunsuri nu trebuie câtuşi de puţin să se excludă reciproc întotdeauna. Fără efort ne putem imagina de ex. un ştrengar obişnuit în timpul unei demonstraţii stradale care flutură drapelul naţional şi înalţă lozinci antiguvernamentale şi anticomuniste. Atitudinea şi comportamentul său nu pot fi calificate în mod univoc. Prin analogie, putem evoca figura unui muncitor, care a luat parte la un protest din imbolduri economice, sociale sau politice, dar într-o fază ulterioară a revoltei a participat activ la jafuri, incendieri sau alte activităţi de distrugere. Indiferent de motivaţiile nobile, acţiunile sale în acea fază a conflictului nu s-au deosebit de faptele unor huligani obişnuiţi.
Aici mă refer mai degrabă la semnalarea aspectului că niciodată, la demonstraţiile stradale sau la greve nu au luat parte toţi angajaţii unei anumite întreprinderi, sau toţi cei care studiau într-o anumită facultate. Pentru a rămâne în conformitate cu faptele şi cu o judecată sănătoasă, atunci când relatăm despre „lunile poloneze” ar trebui de fiecare dată să nuanţăm clar toată această chestiune şi să spunem: „o parte a muncitorilor”, „o parte dintre studenţi”, „o parte a intelectualităţii”.
Pentru că în prezentarea propagandistică puterea comunistă, prin natura lucrurilor, trebuia să fie bună şi sprijinită de toţi, adversarii acesteia în mod automat trebuiau să fie puţin numeroşi, slabi şi „buimăciţi” de către duşmani. În scopul reducerii scării protestelor sociale, şi nu datorită preocupării anterior menţionate pentru preciziunea limbajului, s-a recurs în permanenţă la expresii minimalizatoare de tipul: „o parte a întreprinderilor”, „câţiva dintre muncitori”, „o fracţiune a societăţii”, „grupuri ale tineretului universitar” ş.a. Era important să se arate că totul ar fi fost în perfectă ordine, dacă protestatarii nu s-ar fi lăsat prostiţi de „duşmanii Poloniei Populare”.
Dacă analizăm componenţa socială a participanţilor la protestele sociale succesive, probabil cele mai multe îndoieli şi întrebări le ridică relaţia muncitorilor cu protestele studenţeşti din Martie 1968, precum şi cea a studenţilor cu acţiunile muncitorilor din Decembrie 1970. În tradiţia mişcărilor de eliberare a societăţii poloneze, cultivată de Sindicatul Independent şi Autonom „Solidaritatea”, a existat o anumită falsificare. În mod greşit s-a acceptat teza că protestele din 1968 au fost exclusiv opera intelectualităţii. În acelaşi timp, atitudinea muncitorilor faţă de mişcarea studenţească a fost de regulă caracterizată în cel mai fericit caz drept pasivă.
Am încercat de mai multe ori - cu un efect de altfel moderat - să combat acest stereotip, apelând la diverse surse documentare şi încercând să analizez atitudinile reale ale muncitorilor faţă de acţiunile studenţeşti, precum şi să demonstrez caracterul neomogen şi diferenţierea acestor atitudini . Este eronat să tratăm valul contestărilor tineretului din Polonia din martie 1968 doar ca o mişcare studenţească. Chiar dacă - fapt indubitabil - studenţii au fost forţa motrice a protestelor de-atunci, acestea nu au avut un caracter studenţesc într-o accepţie îngustă a termenului ci au depăşit cu mult aspectele care afectau strict mediul respectiv. Studenţii polonezi - altfel decât colegii lor din Vest - au vorbit atunci în numele al aproape întregii societăţi, revendicând chestiuni de natură fundamentală, importante nu doar pentru ei, ci şi pentru foarte mulţi polonezi, cum ar fi libertatea cuvântului. În multe cazuri am avut atunci de-a face cu participarea la demonstraţii stradale a unor grupuri numeroase de tineri muncitori sau ale tineretului din şcoli. Acţiunile de stradă au avut loc în patru oraşe, în care în 1968 nu existau încă universităţi.
În mod cert grupul cel mai numeros dintre persoanele reţinute în Martie 1968 l-au fost reprezentat muncitorii. Desigur, numărul muncitorilor din Polonia acelui timp era de câteva ori mai mare decât cel al studenţilor, dar faptele singure vorbesc. Conform datelor oficiale, între 7 martie şi 6 aprilie în toată ţara au fost reţinute 2725 de persoane, dintre care 937 de muncitori (cu peste 300 % mai mulţi decât studenţi). În lumina cifrelor citate aici este greu să susţinem teza atitudinii pasive a celor dintâi. Tinerii muncitori erau adesea pentru studenţi pur şi simplu „colegi de şcoală primară”, colegi de grădiniţă, de echipă de cercetaşi sau de club sportiv. Studenţii, tinerii muncitori şi - într-o anumită măsură - tineretul din şcoli generale şi licee erau adesea legaţi printr-un cod cultural specific generaţiei: ascultau aceeaşi „muzică pentru tineret”, mergeau la aceleaşi filme, adesea erau legaţi prin modă - de pildă purtau părul lung, se îmbrăcau asemănător, nu o dată aveau în comun revolta generaţiei lor.
De multe ori, muncitorul în vârstă de douăzeci de ani nu simţea practic nicio comuniune cu colegul lui de muncă mai vârstnic cu douăzeci de ani, în schimb o avea cu un coleg student. Aproape niciodată până atunci şi nici vreodată după nu a existat o diferenţă culturală atât de mare între generaţii apropiate, ca în anii şaizeci ai sec. al XX-lea. Am avut prin urmare de-a face cu o revoltă a tinerilor: tineri muncitori, studenţi, elevi ai şcolilor medii, care au ieşit în stradă. Mult mai greu era să fie atraşi oamenii mai vârstnici. Foarte importante au fost în cazul lor experienţele lor de viaţă, căci nu numai că cunoşteau stalinismul din autopsii şi şi-l aminteau, dar de multe ori îl aveau înscris pe proprii lor umeri. Tinerii nu aveau experienţe de acest tip.
Este cazul să amintim aici că întotdeauna şi pretutindeni toate revoluţiile, insurecţiile, revoltele, rebeliunile au fost opera oamenilor tineri. Istoria nu cunoaşte un caz de revoluţie sau revoltă a unor oameni de cincizeci de ani, deşi unii dintre ei pot fi - şi de regulă sunt - conducători, ideologi, comandanţi. La acest fapt contribuie de altfel mulţi factori. În primul rând, tinerii care se angajează activ în acţiuni de protest adesea nu realizează complet riscul la care se expun, ceea ce este şi o consecinţă a chiar lipsei experienţelor de acest gen. În al doilea rând, tinerii în general se caracterizează prin lipsă de compromis şi radicalism. La oamenii tineri există mai puţin loc pentru amânare, şi chiar pentru reflexie la rece. În al treilea rând, este evident că e mai uşor să participi la conflicte de stradă, care cer mai mult abilitate fizică (fuga de poliţie, aruncatul cu pietre şi alte obiecte grele), atunci când ai douăzeci de ani, decât atunci când ai cincizeci de ani sau mai mulţi.
În ceea ce priveşte componenţa socială a manifestanţilor, aproape tot ceea ce am scris pe tema evenimentelor din Martie, este valabil şi cu referire la Decembrie 1970. Şi într-un caz, şi-n celălalt, timp de ani am avut de-a face cu o teză falsă, conform căreia revolta socială a avut atunci un caracter univoc muncitoresc. Desigur, muncitorii au fost de această dată grupul care a dat tonul şi caracterul social protestelor. Cu toate acestea, din nou în pofida faptelor, destul de adesea s-a susţinut că, de această dată, intelectualii şi, poate, în special studenţii, paralizaţi de teamă după represaliile din 1968, s-au comportat pasiv şi nu i-au sprijinit pe muncitori. Acest stereotip şi-a găsit probabil cea mai clară exemplificare în filmul lui Andrzej Wajda Omul de fier, în care exista memorabila scenă a marşului muncitorilor de pe şantierul naval, marş însoţit de închiderea ferestrelor căminului de studenţi.
Nu încape însă îndoială că în Decembrie, studenţii au luat totuşi parte la demonstraţii şi ciocniri de stradă. Printre cele 3161 de persoane reţinute atunci s-au numărat şi 34 de studenţi . Era un procent mic, dar trebuie să amintim că, pe atunci, nici Gdańsk, nici Szczecin nu erau încă centre universitare dinamice. Luând însă în considerare toate aceste aspecte, dar şi faptul că pe lista publicată oficial, enumerând 45 de nume de persoane ucise în evenimentele de-atunci, s-au aflat doi studenţi, nu este posibilă susţinerea tezei privind atitudinea pasivă a cursanţilor universităţilor în Decembrie 1970. Căci şi atunci am avut de-a face în principal cu o revoltă a tineretului: de data aceasta în primul rând a tinerilor muncitori, dar şi a studenţilor şi elevilor.
În mod nemijlocit, cauzele majorităţii revoltelor sociale din RPP au fost de natură economică dar de regulă căpătau repede şi un caracter social, politic, anticomunist, chiar antisovietic. Cu trecerea anilor, printre muncitori a crescut treptat sentimentul propriei forţe. S-au convins că, sub influenţa protestelor lor, guvernanţii au renunţat să aplice decizii nepopulare care fuseseră deja adoptate. În mai multe rânduri aceste proteste muncitoreşti au condus la schimbări la nivelul superior al conducerii din Polonia. „Oamenii muncii fizice” au confirmat empiric în felul lor tezele propagandistice conform cărora reprezentau clasa socială cea mai importantă.
Nu rareori ne putem întâlni cu opinia că s-a ajuns la izbucnirile protestelor sociale în urma eforturilor unor forţe secrete, asociate uneori cu serviciile speciale. Cu toate că viziunea asupra istoriei bazată pe acte conspiraţioniste îşi are adepţii săi ardenţi, printre istoricii de profesie ea nu se bucură în general de o recunoaştere deosebită şi în general nu le inspiră încredere. În afară de aceasta, prin natura lor, orice provocări pot fi eficace doar atunci când într-un stat şi o societate anume există un climat favorabil politic, social, economic, mental ş.a.. Dacă însă - general vorbind - în ţară situaţia economică este bună, societatea este bogată şi, în general, în ansamblul ei este mulţumită de guvernanţi, iar statul nu este copleşit de conflicte politice grave, este într-adevăr greu să ne închipuim aceşti mitici inspiratori şi provocatori, în stare să conducă la mari proteste sociale.
Desigur, un protest social trebuie să-şi nimerească „momentul său”. În ştiinţele umaniste şi sociale de multe ori s-a atras atenţia asupra faptului că la acţiunile de protest cu caracter de revoluţie sau măcar de revoltă din diferite ţări şi în epoci diferite s-a ajuns mai adesea nu atunci când sistemul respectiv era cel mai sever şi represiv, ci atunci când autorităţile au încercat cu mai mult sau mai puţin succes să-l reformeze şi să-l liberalizeze, ceea ce de obicei (cel puţin temporar) ducea la slăbirea regimului. Este greu să ne imaginăm o revoltă socială asemănătoare celei din iunie 1956 de la Poznań care să fi avut loc câţiva ani mai devreme, în plină perioadă stalinistă.
Se impune aici să atragem atenţia asupra faptului că, în timpul „lunilor poloneze” succesive (Iunie şi Octombrie 1956, Martie 1968, Decembrie 1970, Iunie 1976, August 1980 şi Decembrie 1981), fracţiuni revoltate ale societăţii poloneze au încercat să slăbească puterea autoritară şi, treptat, au lărgit aria libertăţii. Începând de la jumătatea anilor cincizeci, societatea a dobândit sistematic poziţia pe care o avea în primii ani de după război, şi pe care o pierduse la sfârşitul anilor patruzeci. În această primă perioadă, când comuniştii mai întâi au cucerit statul, iar apoi societatea politică poloneză, au avut de-a face cu o opoziţie parlamentară acţionând public şi legal, a cărei principală forţă era condusă de fostul prim ministru al guvernului de la Londra, reprezentată fiind de partidul ţărănesc (Partidul Popular Polonez - PSL).
Nu trebuie să vedem realitatea complexă a primilor ani de după război numai într-un simplu sistem dihotomic: o societate constrânsă, care opunea rezistenţă, şi o conducere străină, impusă din exterior. Fără îndoială că, în comparaţie cu teroarea hitleristă, cea comunistă (poloneză şi sovietică) a atins o parte mai mică a societăţii, ceea ce bineînţeles nu justifică sub nicio formă crimele săvârşite de NKVD şi funcţionarii „siguranţei” poloneze. Nu fără importanţă pentru modelarea atitudinilor societăţii dorite din punctul de vedere al comuniştilor a fost şi ameninţarea, apărută în diverse împrejurări - nu se ştie exact în ce măsură reală - că Polonia ar putea deveni „a şaptesprezecea republică” a Uniunii Sovietice.
Totuşi probabil cele mai multe probleme le-a cauzat atunci comuniştilor mişcarea de rezistentă pentru independenţă care, destul de convenţional, a putut fi împărţită în două curente principale. Primul - provenind din cea mai mare organizaţie conspirativă din perioada războiului (Armata Patriei - AK), simbolizat în primul rând de Uniunea Libertate şi Independenţă - ZwiN, tindea spre lichidarea treptată a structurilor conspiraţiei militare şi transformarea lor într-o organizaţie a rezistenţei cetăţeneşti. El îşi lega speranţele de activitatea condusă de Mikołajczyk (PSL) şi lua serios în considerare în calculele sale victoria în alegerile anunţate la Ialta. Garanţii faptului că alegerile nu vor fi falsificate de către comunişti, aveau să fie în convingerea lor Statele Unite şi Marea Britanie.
Cel de-al doilea curent - reprezentat în principal de către Forţele Armate Naţionale - NSZ şi Uniunea Militară Naţională - NZW era legat de tabăra naţională şi realiza programul luptei absolute cu statul comunist. Reprezentanţii acestui curent nu recunoşteau Guvernul Provizoriu de Uniune Naţională; nu erau prea interesaţi nici chiar de planurile şi calculele politice ale lui Mikołajczyk. Recunoşteau drept unică reprezentare legală poloneză a statului guvernul de la Londra - deja lipsit practic de orice sprijin internaţional -. Numeroşi reprezentanţi ai mişcării naţionale de rezistenţă contau pe izbucnirea în scurtă vreme a unui al III-lea război mondial. În aprecierea lor, conflictul americano-sovietic era practic inevitabil şi din acest motiv considerau că trebuie cu orice preţ să menţină în păduri detaşamente armate, care aveau să joace un rol important în viitorul război (în spatele sovieticilor).
Luptele fratricide sângeroase din primii ani ai Poloniei Populare au aşteptat în zadar ample studii monografice. Până acum, cel mai valoros şi mai complet studiu prezentând cunoştinţele actuale pe această temă este monumentalul Atlas al mişcării de rezistenţă pentru independenţă , elaborat de un număr de peste cincizeci de istorici. În pofida progresului cercetărilor, în continuare nu ştim însă exact câte persoane în total au trecut prin toate organizaţiile şi grupurile conspirative. În lumina cercetărilor celor mai recente, istoricii au estimat numărul acestora la 120-180 de mii. Aproape jumătate dintre acestea proveneau din Armata Ţării - AK. Se crede că numărul conspiratorilor aflaţi în legătură cu mişcarea naţională de rezistenţă a fost de 30-40 de mii. Până la finele anilor patruzeci, prin „detaşamentele permanente din păduri” au trecut în total peste 20 de mii de partizani. Ei au fost însă sprijiniţi de structuri conspirative de zece ori mai numeroase. Cu toate acestea, numărul celor angajaţi în mişcarea de rezistenţă a scăzut sistematic. Dacă în 1945 în păduri erau 13-17 mii de persoane, în 1946 mai erau 6600-8600, după amnistia din 22 februarie 1947, între anii 1947-1950, prin detaşamente au mai trecut în total până la 1800 de partizani. După anul 1950, lupta armată a fost continuată de încă 250-400 de persoane .
După 1948, de altfel, soarta soldaţilor din mişcarea de rezistenţă pentru independenţă era deja practic pecetluită - le rămăsese doar să lupte cu disperare până la sfârşit. În confruntarea cu „siguranţa”, ultimii partizani - cu tot sprijinul din partea populaţiei de la sate - nu au avut practic nicio şansă. S-a întâmplat de multe ori să se ajungă la autentice „vânători cu gonaci”, când împotriva a 3-4 partizani au fost trimişi o mie sau chiar mai mulţi funcţionari din aparatul securităţii, miliţieni şi militari. Scopul nu era atunci de a-i prinde pe partizani şi a-i trimite-n închisoare, ci de a-i omorî pe loc. Abia în ultimii ani s-au realizat studii comparatiste având drept scop compararea mişcării de rezistenţă din Polonia cu cea din alte ţări conduse de comunişti .
Se cuvine aici să subliniem rolul factorului generaţie. Majoritatea decisivă a persoanelor care au participat la revolta de la Poznań din Iunie 1956 aveau notate în biografii războiul, ocupaţia şi stalinismul. În continuarea acestora, mizeria, sărăcia şi nevoile le erau bine cunoscute din autopsii. În acelaşi timp însă relativ mulţi bărbaţi tineri şi de vârstă medie aveau un trecut conspirativ şi de partizani. În consecinţă, cel puţin o parte dintre aceştia au reuşit să folosească o armă de foc „capturată”.
Un sfert de veac mai târziu, în decembrie 1981, situaţia era alta. În „Solidaritatea” tonul îl dădeau oameni educaţi şi în multe cazuri născuţi după cel de-al II-lea război mondial. Experienţa lor de viaţă era deja diferită. Aveau în spatele lor atât perioada de relativă prosperitate economică (conform standardelor realismului socialist) dintre anii 1971-1975, cât şi, necunoscută lor în practică la o asemenea scară după anul 1945, o „porţie de libertate” din perioada celor şaisprezece luni de activitate în legalitate a „Solidarităţii”.
Atunci când autorităţile au decretat Legea marţială, în cercurile largi ale societăţii nu exista voinţa de luptă activă. Marea masă a polonezilor s-au dovedit a fi mai degrabă adepţii principiului no violence decât moştenitori ai tradiţiei insurecţionale. În decursul anilor ne-am schimbat şi noi, s-a schimbat şi lumea înconjurătoare. Aşa cum astăzi în Polonia în practică este exclusă folosirea armelor de foc de către „forţele de ordine” împotriva demonstranţilor, tot aşa în 1981 la fel se prezenta situaţia în întreaga Europă de Vest şi în America de Nord. Disputele sângeroase cu manifestanţii erau în schimb (şi, din păcate, uneori continuă să fie!) domeniul multor state din Lumea a Treia. Aşadar atunci când în Polonia a fost decretată Legea marţială şi au fost înăbuşite în mod brutal - inclusiv prin folosirea armelor de foc - protestele sociale, în cercurile euro-atlantice acest fapt trebuie să fi apărut drept o acţiune pur şi simplu barbară.
Oarecum altfel arătau lucrurile în 1970, ceea ce de altfel în nici un caz nu poate constitui vreo justificare pentru echipa lui Władysław Gomułka. În anii şaizeci şi şaptezeci, şi în foarte dezvoltatele ţări din Occident poliţia şi/sau armata nu o dată au recurs la arme de foc pentru înăbuşirea manifestaţiilor de stradă, soldate uneori cu morţi. E suficient să amintim aici incidentele de la Paris din 17-20 octombrie 1961, de la Universitatea Kent din statul Ohio din 5 mai 1970 sau cele din Irlanda de Nord, de la Londonderry, din 30 ianuarie 1972.
În încheierea acestor consideraţii aş dori să abordez încă un aspect. Am în vedere tratarea foarte diferită în Europa a fascismului/nazismului şi a comunismului. Dacă nu există practic adepţi şi apărători ai speciei negre şi întunecate a totalitarismului, în schimb putem întâlni (în special în Occident) apărători ai speciei roşii. Compararea comunismului cu fascismul/nazismul trezeşte o obiecţie foarte violentă printre reprezentanţii mediilor de stânga, care în mod consecvent vor să găsească ceva pozitiv în comunism. Dacă nu există în lumea de azi reprezentanţi ai unor serioase forţe politice, care să se autointituleze fascişti, există însă unii care se autodenumesc comunişti. Comunismul şi-a ratat şansa sa istorică în Europa, nu însă şi în China, Coreea, Vietnam sau în Cuba.
Sper deosebire de fascism/nazism, care au fost învinse militar şi distruse de către aliaţi în anul 1945, comunismul nu a fost niciodată înfrânt, fapt de natură să le permită unora idealizarea şi justificarea sa.. Apărătorii bunei memorii a comunismului nu vor să accepte că a fost un sistem criminal, care a devorat milioane de existenţe omeneşti. Dacă suntem de acord cu faptul că într-o ordine umanistă valoarea superioară este viaţa omului, atunci chiar nu ştiu cu ce ar fi mai buni naziştii - autorii morţii a şase milioane de evrei din Europa ucişi în Shoah - decât comuniştii stalinişti, răspunzători pentru moartea a şase milioane de victime ale foametei din Ucraina.
Există însă o anumită şansă ca această tratare diferenţiată a fascismului/nazismului şi a comunismului să se schimbe peste puţină vreme. Dacă fascismul/nazismul a fost o experienţă trăită de aproape toată Europa, din Norvegia până în Grecia şi din Franţa până în Rusia, comunismul s-a aflat la putere numai în partea de răsărit a bătrânului continent. Situaţia a început să se schimbe în toamna anului 1990, când Republica Democrată Germană a intrat în componenţa Germaniei unite şi a devenit membră a Uniunii Europene. Schimbările în mai bine au început însă abia în sec. al XXI-lea, o dată cu extinderea Uniunii Europene spre Est. În prezent experienţa comunismului la putere au traversat-o 11 din cele 27 de state membre şi cca. 120 de milioane de cetăţeni ai Uniunii, ceea ce reprezintă aprox. 20% din totalul locuitorilor. După primirea în Uniunea Europeană a statelor apărute în urma dezmembrării fostei Iugoslavii şi a Uniunii Sovietice, în viitor aceste raporturi se vor schimba într-un mod şi mai semnificativ. În timp, şi comunismul - ca şi fascismul/nazismul - va deveni cu siguranţă parte a relei moşteniri general-europene.

Traducere din limba polonă de Luiza Săvescu