Get Your IP

A fost odată un om, pe numele lui Henryk Goldzsmit, care s-a născut în Varşovia, în a doua parte a secolului 19. Unii cred că acest lucru s-a întâmplat în 1878, iar alţii cred că s-a întâmplat în 1879, dar toată lumea este de acord că era o zi de vară şi anume, iulie, în 22 ale lunii. Era un copil normal, provenind dintr-o familie normală, cu împliniri şi cu probleme normale. Cum străbunicul său fusese geamgiu şi bunicul său a fost medic, iar tatăl era avocat - şi încă unul reputat, putem spune că aşteptările ca Henryk să ducă cu o treaptă mai sus onoarea familiei erau destul de mari. În plus, tatăl său era un om cu convingeri iluministe, emancipate, şi asta era destul de interesant în numeroasa comunitate evreiască, care trăia în Varşovia de la finalul secolului 19. O comunitate înfloritoare, însemnând aproape 35% din populaţia oraşului, care beneficia de şcoli în limbă idiş şi de presă în ebraică, idiş şi polonă, şi de circa 300 de sinagogi, dintre care cea mai mare şi mai frumoasă, fusese inaugurată chiar atunci, în anul 1878, (ceea ce, desigur, ar putea să pară o simplă coincidenţă pentru cei care vor să creadă în coincidenţe).

Ei bine, când a împlinit opt ani, cel despre care vorbim, a fost, ca orice copil, trimis la şcoală. Trebuie s-o spunem de pe-acum: nu s-a dus cu prea mare tragere de inimă, mai ales că şcoala primară pe care a urmat-o era temută pentru regulile ei stricte. Şi, mai ales că, mai târziu, la liceul din cartierul Praga, a avut parte numai de cursuri predate în limba rusă, altfel spus, în limba stăpânirii, (ori comunitatea evreiască era recunoscută în Varşovia pentru implicările sale în mai toate mişcările anti-ruseşti). Revenind la Henryk, oricât am vrea să spunem altfel, nu avem deloc de-a face cu vreun elev model. Nici cu vreun geniu precoce. Ba chiar am spune că, în general, micul şi mai apoi tânărul Henryk, a fost un elev problemă, cu rezultate mediocre la învăţătură, reuşind chiar delicata „performanţă” de a rămâne repetent pentru un an. În schimb, în apărarea lui trebuie spus, iubea literatura şi îi dedica mare parte din timpul său liber, petrecut în apartamentul spaţios al familiei sale, alături de tatăl său, din păcate tot mai afectat de o boală mintală, şi alături de mama sa, de bunică şi de sora sa, Anna.

Când Henryk a ajuns aproape de majorat, şi anume în 1896, s-a întâmplat că tatăl său părăsit această lume, iar viaţa lui Henryk a luat o întorsătură aparte. Obligat să-şi întreţină de unul singur mama, sora şi bunica, şi să se mute cu ele într-un apartament mai puţin confortabil, fostul elev problemă a început să agonisească oferind… meditaţii! Şi să înveţe. Astfel că va termina liceul în 1898 când, moştenind se pare din înclinaţiile bunicului, se va înscrie la Departamentul Medical a Universităţii Imperiale (Uniwersytet Cesarski) din Varşovia. Consecvent tabieturilor sale, va repeta primul an, partea bună fiind aceea că astfel va avea parte de şase ani de studenţie, în loc de cinci. Dar va absolvi, totuşi, în 1904, iar în 1905 va obţine diploma de doctor.

Şi, aşa cum se întâmplă de regulă după studenţie, viaţa i se va schimba din nou. Devenit medic rezident la spitalul pediatric evreiesc Berson şi Bauman, din strada Śliska nr. 51 din Varşovia, Henryk, devenit acum bărbat, va cunoaşte oboseala de nedescris a nopţilor de gardă şi a muncii neîntrerupte din infirmerie. Iar cum istoria are obiceiul să ne includă în planurile ei exact atunci când ne aşteptăm mai puţin, nici Henryk nu a făcut excepţie. Aşa că nu a avut timp să se obişnuiască cu munca de la spital, căci, alături de alţii, a fost trimis ca medic pe front, unde a avut de înfruntat cel puţin o parte din efectele sângeroase ale războiului ruso-japonez. Foarte probabil, Henryk a decis că, oricât de plictisitoare i s-or fi părut înainte studiile, sunt, totuşi, de preferat altor încercări ale vieţii. Aşa încât, la întoarcerea de pe fron, fostul elev problemă decide şă îşi aprofundeaze cunoştinţele de pediatrie şi de pedagogie. O va face la Berlin, timp de un an, între 1907 şi 1908, şi apoi la Paris, pentru doar o jumătate de an, în 1910. În ambele ocazii va vizita spitale pentru copii, centre de terapie pentru copii şi maternităţi. Ba va ajunge chiar şi la Londra, poate în 1910, poate în 1911, unde, timp de o lună, va face cam acelaşi lucru. După toate cele văzute şi experimentate, Henryk va decide să nu se mai întoarcă vreodată ca medic rezident în vreun spital.

Într-un fel, am putea să ne oprim aici. Căci, încet, încet, viaţa lui devine tot mai obişnuită şi, poate de aceea, tot mai invizibilă, exceptând faptul că în 1914 va fi chemat din nou în armată şi trimis pe frontul din Ucraina, şi, s-o spunem pe cea dreaptă, nu oricum, ci cu grad de locotenent şi cu funcţia de şef al spitalelor de campanie de acolo, unde îşi va face treaba cu sârguinţă şi de unde se va întoarce în Varşovia abia peste patru ani. Da, trebuie să zicem încă de pe acum: în lumina celor de mai sus, viaţa lui Henryk Goldzsmit nu a fost nici ce mai plictisitoare, şi nici cea mai spectaculoasă dintre cele care puteau fi povestite. Nici măcar nu mai sunt multe lucruri pe care cronicarii le-ar fi consemnat în dreptul acestui nume. Mai ştim doar, ca aspect picant, că nu s-a căsătorit vreodată, deoarece nici un document oficial nu arată că s-ar fi întâmplat asta, şi mai ştim că va ajunge să locuiască din nou cu sora lui, Anna, începând din 1932. Din diferite surse am aflat că, lucru bun, a avut mulţi prieteni şi că a fost un om respectabil. Ba chiar, cinste lui, a vrut să se înroleze din nou în armată, în 1939, pentru a lupta împotriva Germaniei naziste, dar a fost respins din cauza vârstei.

Dar cel mai tragic detaliu din istoria acestui om este acela că a murit, asemenea multor evrei polonezi, în lagărul de exterminare de la Treblinka, unde a fost deportat în 1942. Iar tocmai această poveste a lui ne-a rămas nedocumentată, dar plină de legende. Şi-atunci, oare asta să fie tot? Ar fi putut fi, dacă numele lui Henryk nu s-ar fi legat de cel al lui Janusz.

(Povestea lui Janusz)

Într-adevăr, strâns legată de viaţa evreului Henryk este viaţa polonezului Janusz Korczak! Despre Janusz ştim că era născut tot în Varşovia, şi, mai mult, era născut chiar în aceeaşi zi, în aceeaşi lună şi în acelaşi an (care, evident, este la fel de incert ca în cazul lui Henryk); cum nu i s-a găsit numele în vreun document şcolar, îl redescoperim consemnat de istorie abia la vârsta la care Henryk (dar şi Janusz) rămâne orfan de tată. Şi nu îl aflăm orişicum, prin vreun accident banal, dimpotrivă: căci Janusz este scriitor! Iar scriitorii sunt, de cele mai multe ori, consemnaţi de istorie. El va debuta în 1896 cu un sketch umoristic, numit „Nodul Gordian”, apărut în săptămânalul satiric Kolce (Spini). A fost participarea lui la competiţia literară Ignacy Paderewski, dar a însemnat începutul unei opere extrem de vaste.

Aşadar, pe când studentul Henryk va face şase ani de facultate în loc de cinci, Janusz va scrie numeroase articole pentru revista Kolce şi pentru multe altele, devenind tot mai cunoscut. Iar în 1901, când Henryk era abia în anul trei de facultate, în loc să fie în anul patru, Janusz va produce, deja, prima sa nuvelă, intitulată „Copiii străzii“. Căci, toată lumea ştie, Janusz iubea copiii şi, prin urmare, va scrie mult despre şi pentru copii. Iar pentru copii cărţile trebuie să aibă titluri care să le placă. Aşa se face că, pe când Henryk era la Paris, comparând ceea ce vedea în spitalele pentru copii de acolo, cu ceea ce văzuse în spitalele pentru copii de la Berlin, şi era la Londra pentru a compara ceea ce vedea acolo cu ceea ce văzuse în celelalte două oraşe, Janusz nu pierde vremea şi publică două cărţi de pediatrie “Mośki, Joski, Srule” - în 1910 şi “Józki, Jaśki i Franki” - în 1911. Dar cea mai importantă lucrare a lui va fi publicată în 1920, şi anume în cele patru volume ale ciclului „Cum să iubeşti un copil“. Prima din această serie, „Copilul într-o familie“, era scrisă de Janusz în timpul primului război mondial, pe când Henryk era pe frontul din Ucraina (unde, între timp, activa ca pediatru într-un adăpost pentru copii de lângă Kiev).

Problema noastră este aceea că, după ce un scriitor îşi publică cea mai importantă lucrare, pare că nu mai e nimic de spus despre el. Dar noi vom insista puţin, pentru că Janusz nu este un scriitor oarecare. Cărţile lui, deşi despre copii şi pentru copii erau adresate şi adulţilor, deopotrivă, şi, slavă Domnului, a scris destule: sunt cărţi cu nuvele, poveşti şi proză poetică, şi sunt cărţi de jurnalism social sau de eseuri de pedagogie, ba chiar şi piese de teatru! Multe dintre ele de-o frumuseţe unică. Şi nu mai spunem de volumul imens de note, scrisori către prieteni, documentaţii academice, ba chiar şi de jurnalul din ultima lună a vieţii sale, ori, vai, despre cele aproape 1400 de texte apărute în diferite publicaţii sub formă de articole, interviuri şi alte lucruri de gen. Şi cum în Varşovia cosmopolită a epocii puteai fi şi polonez şi evreu în acelaşi timp, nu mai menţionăm că a scris chiar şi în limba ebraică sau idiş. Dar noi ne-am propus să vorbim despre viaţa şi nu despre scrierile lui Janusz. Iar el, deoarece naziştii nu au vrut să-l vadă ca polonez, ci ca evreu, a împărtăşit sfârşitul tragic al lui Henryk. La fel de intrat în legendă. Şi, totuşi, ce legătură să fie între studentul nu foarte studios, Henryk şi scriitorul atât de prolific, Janusz?? Poate că ne va lămuri povestea Bătrânului Doctor, al cărui destin, ne spune istoria, este strâns legat de cele ale lui Henryk şi Janusz.

(Povestea Bătrânului Doctor)

Pe cât de cunoscut şi de important din punct de vedere public şi social, pe atât de misterios este acest personaj, care nu pare să aibă familie, copilărie şi iată, nici măcar nume. Dar ştim, totuşi, că, stranie coincidenţă (dar asta numai pentru cine vrea să creadă în coincidenţe), este născut fix în aceeaşi zi, lună şi an (evident, la fel de incert) cu Henryk şi cu Janusz!

Dar Bătrânul Doctor sau Stary Doktor, cum i se mai spune în polonă, este cunoscut ca atare de toată lumea abia în 1934, pe când vorbea copiilor, la Radioul Polonez. Căci, da, şi Bătrânul Doctor iubea copiii, şi dacă i se spunea cum i se spunea, este pentru că nimeni nu-şi amintea să fi ştiut despre el altceva decât că îşi dedicase viaţa întru totul copiilor. Ori, la data la care Bătrânul Doktor vorbea la radio, Henryk terminase de mult facultatea, fusese deja de două ori pe front, ajunsese la Berlin, Paris şi Londra, ba chiar se mutase, cu doar doi ani în urmă, la sora lui, Anna. La rândul său, Janusz debutase cu satira lui din tinereţe şi publicase până acum cele mai importante cărţi ale sale pentru şi despre copii, intrând definitiv în istoria genului.

Şi atunci, de unde a apărut acest Bătrân Doctor? Ce-a făcut el până să vorbească la radio şi să fie, iată, deja bătrân? Sursele ne spun că pe vremea în care Henryk era student şi mai şi repeta un an, iar Janusz debutase şi începea să-şi facă un nume, Bătrânul Doctor, pe atunci, şi el tânăr şi deloc doctor, lucra la o cameră de lectură pentru copii. În anul 1900 va deveni un membru activ al Societăţii Taberelor de Vară, şi îi va plăcea atât de mult să fie cu copiii, încât va fi membru activ al societăţii timp de 15 ani. Să ne amintim puţin, şi să comparăm: în timp ce Bătrânul Doctor, (pe atunci, şi el tânăr şi deloc doctor), stătea în săli de lectură şi se ocupa de copii în tabere de vară, Janusz publica “Mośki, Joski, Srule” şi “Józki, Jaśki i Franki”, iar Henryk avea deja experienţa unui război, a Berlinului, a Parisului şi a Londrei. Ba, pe când Henryk era la Londra, Bătrânul Doctor va decide că nu va avea nicicând o familie a sa şi că-şi va dedica viaţa numai şi numai lucrului cu copiii. Aşa încât în 1912, atunci când Henryk s-a întors şi Janusz publicase deja cele două cărţi de mai sus, Bătrânul Doctor va ajunge directorul nou inauguratului Orfelinat Evreiesc sau Dom Sierot, realizat după concepţiile şi viziunea lui şi care va funcţiona sub patronajul Societăţii Ajutor pentru Orfani. Bătrânul Doctor o va cunoaşte cu această ocazie pe Stefania Wilczyńska, care, timp de treizeci de ani, îi va fi alături în proiectele sale de educare şi de susţinere a copiilor. Bătrânul Doctor va găsi în Orfelinat tot sensul său de a fi. Deşi încă tânăr, îşi va dedica aproape fiecare zi şi noapte observării şi ajutării copiilor. Va concepe idei pedagogice inovative, precum parlamentul şi justiţia copiilor sau ziarul copiilor. Copiii se vor guverna singuri, iar el le va fi doctor. Dar după numai doi ani, şi pe el, ca şi pe Henryk sau pe Janusz, istoria îl va obliga să-şi schimbe planurile. Însă va reveni asupra lor, cu îndârjire, în 1918, când va redeschide orfelinatul. Din noiembrie 1919 îl găsim implicat în deschidere noului centru Casa Noastră, care va fi condus de Maria Rogowska-Falska, centru pe care Bătrânul Doctor îl va frecventa constant, ca medic şi ca pedagog. Ne aflăm în perioada în care Henryk a fost şi s-a întors deja de pe frontul ucrainean, iar Janusz îşi publică lucrarea sa cea mai importantă.

Pe toată perioada anilor 20, Bătrânul Doctor va colabora cu instituţii de educare a profesorilor şi tutorilor, precum Seminarul Naţional pentru Profesorii de Religie Iudaică sau cu Studii despre Munca Socio-Educaţională, dar mai ales cu Institutul Naţional de Pedagogie Specială. Începând din 1926, va începe publicarea săptămânalului pentru copii şi tineri Mica Revistă (Mały Przegląd), supliment al cotidianului Revista Noastră (Nasz Przegląd), supliment care era integral creat de copii şi pentru copii. Să recunoaştem, nu e puţin lucru! Ultimul număr al acestei reviste a apărut vineri, 1 septembrie 1939. În 1932, îl vom gasi drept consultant expert la Judecătorie, în situaţii care privesc copiii. Acesta - şi multe, multe altele pentru care nu avem loc aici - era omul care, neavând nume, nu e nici evreu, nici polonez, şi care le vorbea copiilor la radio şi care învăţa copii să aibă o familie, să se guverneze singuri, să editeze o revistă. La radio va vorbi pentru ultima oară, tot în septembrie 1939, cerând oamenilor să rămână calmi în faţa războiului. Şi Bătrânul Doctor va lupta din răsputeri pentru orfelinatele sale în perioada ocupaţiei naziste. Va pierde teren, încet, încet, în faţa unei maşinării infernale. Îşi va vedea copiii mutaţi în sedii din ce în ce mai mizere, dar el va lupta să păstreze copiilor măcar aparenţa de normalitate şi să menţină aceleaşi activităţi de până atunci. De dragul lor, al copiilor, Bătrânul Doctor va refuza orice posibilitate de a fugi din faţa naziştilor, deşi i s-au oferit mai multe posibilităţi. Va rămâne, de bunăvoie, alături de cei mici până ce va fi dus, împreună cu ei, şi cu lucrătorii orfelinatului, la acelaşi lagăr de concentrare la care au fost duşi Henryk şi Janusz. Dar cum s-a întâmplat acest lucru, şi cum şi-a aflat sfârşitul, istoria nu ştie cu exactitate.

Dar ce ştie istoria - şi, cu ea, ştim şi noi - este că povestea evreului Henryk, a polonezului Janusz şi a Bătrânului Doctor încep şi se sfârşesc la fel. Şi că un singur om, născut Henryk Goldzsmit, care s-a autonumit Janusz Korczak şi a fost supranumit Bătrânul Doctor, a trăit într-o viaţă cât alţii în trei.

Şi că, de regulă, vieţile unor astfel de oameni au întotdeauna un început şi un sfârşit de legendă.

Povestea întreagă, aici.

Henryk

A fost odată un om, pe numele lui Henryk Goldzsmit, care s-a născut în Varşovia, în a doua parte a secolului 19. Unii cred că acest lucru s-a întâmplat în 1878, iar alţii cred că s-a întâmplat în 1879, dar toată lumea este de acord că era o zi de vară şi anume, iulie, în 22 ale lunii. Era un copil normal, provenind dintr-o familie normală, cu împliniri şi cu probleme normale. Cum străbunicul său fusese geamgiu şi bunicul său a fost medic, iar tatăl era avocat - şi încă unul reputat, putem spune că aşteptările ca Henryk să ducă cu o treaptă mai sus onoarea familiei erau destul de mari. În plus, tatăl său era un om cu convingeri iluministe, emancipate, şi asta era destul de interesant în numeroasa comunitate evreiască, care trăia în Varşovia de la finalul secolului 19. O comunitate înfloritoare, însemnând aproape 35% din populaţia oraşului, care beneficia de şcoli în limbă idiş şi de presă în ebraică, idiş şi polonă, şi de circa 300 de sinagogi, dintre care cea mai mare şi mai frumoasă, fusese inaugurată chiar atunci, în anul 1878, (ceea ce, desigur, ar putea să pară o simplă coincidenţă pentru cei care vor să creadă în coincidenţe).

Ei bine, când a împlinit opt ani, cel despre care vorbim, a fost, ca orice copil, trimis la şcoală. Trebuie s-o spunem de pe-acum: nu s-a dus cu prea mare tragere de inimă, mai ales că şcoala primară pe care a urmat-o era temută pentru regulile ei stricte. Şi, mai ales că, mai târziu, la liceul din cartierul Praga, a avut parte numai de cursuri predate în limba rusă, altfel spus, în limba stăpânirii, (ori comunitatea evreiască era recunoscută în Varşovia pentru implicările sale în mai toate mişcările anti-ruseşti). Revenind la Henryk, oricât am vrea să spunem altfel, nu avem deloc de-a face cu vreun elev model. Nici cu vreun geniu precoce. Ba chiar am spune că, în general, micul şi mai apoi tânărul Henryk, a fost un elev problemă, cu rezultate mediocre la învăţătură, reuşind chiar delicata „performanţă” de a rămâne repetent pentru un an. În schimb, în apărarea lui trebuie spus, iubea literatura şi îi dedica mare parte din timpul său liber, petrecut în apartamentul spaţios al familiei sale, alături de tatăl său, din păcate tot mai afectat de o boală mintală, şi alături de mama sa, de bunică şi de sora sa, Anna.

Când Henryk a ajuns aproape de majorat, şi anume în 1896, s-a întâmplat că tatăl său părăsit această lume, iar viaţa lui Henryk a luat o întorsătură aparte. Obligat să-şi întreţină de unul singur mama, sora şi bunica, şi să se mute cu ele într-un apartament mai puţin confortabil, fostul elev problemă a început să agonisească oferind… meditaţii! Şi să înveţe. Astfel că va termina liceul în 1898 când, moştenind se pare din înclinaţiile bunicului, se va înscrie la Departamentul Medical a Universităţii Imperiale (Uniwersytet Cesarski) din Varşovia. Consecvent tabieturilor sale, va repeta primul an, partea bună fiind aceea că astfel va avea parte de şase ani de studenţie, în loc de cinci. Dar va absolvi, totuşi, în 1904, iar în 1905 va obţine diploma de doctor.

Şi, aşa cum se întâmplă de regulă după studenţie, viaţa i se va schimba din nou. Devenit medic rezident la spitalul pediatric evreiesc Berson şi Bauman, din strada Śliska nr. 51 din Varşovia, Henryk, devenit acum bărbat, va cunoaşte oboseala de nedescris a nopţilor de gardă şi a muncii neîntrerupte din infirmerie. Iar cum istoria are obiceiul să ne includă în planurile ei exact atunci când ne aşteptăm mai puţin, nici Henryk nu a făcut excepţie. Aşa că nu a avut timp să se obişnuiască cu munca de la spital, căci, alături de alţii, a fost trimis ca medic pe front, unde a avut de înfruntat cel puţin o parte din efectele sângeroase ale războiului ruso-japonez. Foarte probabil, Henryk a decis că, oricât de plictisitoare i s-or fi părut înainte studiile, sunt, totuşi, de preferat altor încercări ale vieţii. Aşa încât, la întoarcerea de pe fron, fostul elev problemă decide şă îşi aprofundeaze cunoştinţele de pediatrie şi de pedagogie. O va face la Berlin, timp de un an, între 1907 şi 1908, şi apoi la Paris, pentru doar o jumătate de an, în 1910. În ambele ocazii va vizita spitale pentru copii, centre de terapie pentru copii şi maternităţi. Ba va ajunge chiar şi la Londra, poate în 1910, poate în 1911, unde, timp de o lună, va face cam acelaşi lucru. După toate cele văzute şi experimentate, Henryk va decide să nu se mai întoarcă vreodată ca medic rezident în vreun spital.

Într-un fel, am putea să ne oprim aici. Căci, încet, încet, viaţa lui devine tot mai obişnuită şi, poate de aceea, tot mai invizibilă, exceptând faptul că în 1914 va fi chemat din nou în armată şi trimis pe frontul din Ucraina, şi, s-o spunem pe cea dreaptă, nu oricum, ci cu grad de locotenent şi cu funcţia de şef al spitalelor de campanie de acolo, unde îşi va face treaba cu sârguinţă şi de unde se va întoarce în Varşovia abia peste patru ani. Da, trebuie să zicem încă de pe acum: în lumina celor de mai sus, viaţa lui Henryk Goldzsmit nu a fost nici ce mai plictisitoare, şi nici cea mai spectaculoasă dintre cele care puteau fi povestite. Nici măcar nu mai sunt multe lucruri pe care cronicarii le-ar fi consemnat în dreptul acestui nume. Mai ştim doar, ca aspect picant, că nu s-a căsătorit vreodată, deoarece nici un document oficial nu arată că s-ar fi întâmplat asta, şi mai ştim că va ajunge să locuiască din nou cu sora lui, Anna, începând din 1932. Din diferite surse am aflat că, lucru bun, a avut mulţi prieteni şi că a fost un om respectabil. Ba chiar, cinste lui, a vrut să se înroleze din nou în armată, în 1939, pentru a lupta împotriva Germaniei naziste, dar a fost respins din cauza vârstei.

Dar cel mai tragic detaliu din istoria acestui om este acela că a murit, asemenea multor evrei polonezi, în lagărul de exterminare de la Treblinka, unde a fost deportat în 1942. Iar tocmai această poveste a lui ne-a rămas nedocumentată, dar plină de legende. Şi-atunci, oare asta să fie tot? Ar fi putut fi, dacă numele lui Henryk nu s-ar fi legat de cel al lui Janusz.

Janusz

Într-adevăr, strâns legată de viaţa evreului Henryk este viaţa polonezului Janusz Korczak! Despre Janusz ştim că era născut tot în Varşovia, şi, mai mult, era născut chiar în aceeaşi zi, în aceeaşi lună şi în acelaşi an (care, evident, este la fel de incert ca în cazul lui Henryk); cum nu i s-a găsit numele în vreun document şcolar, îl redescoperim consemnat de istorie abia la vârsta la care Henryk (dar şi Janusz) rămâne orfan de tată. Şi nu îl aflăm orişicum, prin vreun accident banal, dimpotrivă: căci Janusz este scriitor! Iar scriitorii sunt, de cele mai multe ori, consemnaţi de istorie. El va debuta în 1896 cu un sketch umoristic, numit „Nodul Gordian”, apărut în săptămânalul satiric Kolce (Spini). A fost participarea lui la competiţia literară Ignacy Paderewski, dar a însemnat începutul unei opere extrem de vaste.

Aşadar, pe când studentul Henryk va face şase ani de facultate în loc de cinci, Janusz va scrie numeroase articole pentru revista Kolce şi pentru multe altele, devenind tot mai cunoscut. Iar în 1901, când Henryk era abia în anul trei de facultate, în loc să fie în anul patru, Janusz va produce, deja, prima sa nuvelă, intitulată „Copiii străzii“. Căci, toată lumea ştie, Janusz iubea copiii şi, prin urmare, va scrie mult despre şi pentru copii. Iar pentru copii cărţile trebuie să aibă titluri care să le placă. Aşa se face că, pe când Henryk era la Paris, comparând ceea ce vedea în spitalele pentru copii de acolo, cu ceea ce văzuse în spitalele pentru copii de la Berlin, şi era la Londra pentru a compara ceea ce vedea acolo cu ceea ce văzuse în celelalte două oraşe, Janusz nu pierde vremea şi publică două cărţi de pediatrie “Mośki, Joski, Srule” - în 1910 şi “Józki, Jaśki i Franki” - în 1911. Dar cea mai importantă lucrare a lui va fi publicată în 1920, şi anume în cele patru volume ale ciclului „Cum să iubeşti un copil“. Prima din această serie, „Copilul într-o familie“, era scrisă de Janusz în timpul primului război mondial, pe când Henryk era pe frontul din Ucraina (unde, între timp, activa ca pediatru într-un adăpost pentru copii de lângă Kiev).

Problema noastră este aceea că, după ce un scriitor îşi publică cea mai importantă lucrare, pare că nu mai e nimic de spus despre el. Dar noi vom insista puţin, pentru că Janusz nu este un scriitor oarecare. Cărţile lui, deşi despre copii şi pentru copii erau adresate şi adulţilor, deopotrivă, şi, slavă Domnului, a scris destule: sunt cărţi cu nuvele, poveşti şi proză poetică, şi sunt cărţi de jurnalism social sau de eseuri de pedagogie, ba chiar şi piese de teatru! Multe dintre ele de-o frumuseţe unică. Şi nu mai spunem de volumul imens de note, scrisori către prieteni, documentaţii academice, ba chiar şi de jurnalul din ultima lună a vieţii sale, ori, vai, despre cele aproape 1400 de texte apărute în diferite publicaţii sub formă de articole, interviuri şi alte lucruri de gen. Şi cum în Varşovia cosmopolită a epocii puteai fi şi polonez şi evreu în acelaşi timp, nu mai menţionăm că a scris chiar şi în limba ebraică sau idiş. Dar noi ne-am propus să vorbim despre viaţa şi nu despre scrierile lui Janusz. Iar el, deoarece naziştii nu au vrut să-l vadă ca polonez, ci ca evreu, a împărtăşit sfârşitul tragic al lui Henryk. La fel de intrat în legendă. Şi, totuşi, ce legătură să fie între studentul nu foarte studios, Henryk şi scriitorul atât de prolific, Janusz?? Poate că ne va lămuri povestea Bătrânului Doctor, al cărui destin, ne spune istoria, este strâns legat de cele ale lui Henryk şi Janusz.

Bătrânul Doctor

Pe cât de cunoscut şi de important din punct de vedere public şi social, pe atât de misterios este acest personaj, care nu pare să aibă familie, copilărie şi iată, nici măcar nume. Dar ştim, totuşi, că, stranie coincidenţă (dar asta numai pentru cine vrea să creadă în coincidenţe), este născut fix în aceeaşi zi, lună şi an (evident, la fel de incert) cu Henryk şi cu Janusz!

Dar Bătrânul Doctor sau Stary Doktor, cum i se mai spune în polonă, este cunoscut ca atare de toată lumea abia în 1934, pe când vorbea copiilor, la Radioul Polonez. Căci, da, şi Bătrânul Doctor iubea copiii, şi dacă i se spunea cum i se spunea, este pentru că nimeni nu-şi amintea să fi ştiut despre el altceva decât că îşi dedicase viaţa întru totul copiilor. Ori, la data la care Bătrânul Doktor vorbea la radio, Henryk terminase de mult facultatea, fusese deja de două ori pe front, ajunsese la Berlin, Paris şi Londra, ba chiar se mutase, cu doar doi ani în urmă, la sora lui, Anna. La rândul său, Janusz debutase cu satira lui din tinereţe şi publicase până acum cele mai importante cărţi ale sale pentru şi despre copii, intrând definitiv în istoria genului.

Şi atunci, de unde a apărut acest Bătrân Doctor? Ce-a făcut el până să vorbească la radio şi să fie, iată, deja bătrân? Sursele ne spun că pe vremea în care Henryk era student şi mai şi repeta un an, iar Janusz debutase şi începea să-şi facă un nume, Bătrânul Doctor, pe atunci, şi el tânăr şi deloc doctor, lucra la o cameră de lectură pentru copii. În anul 1900 va deveni un membru activ al Societăţii Taberelor de Vară, şi îi va plăcea atât de mult să fie cu copiii, încât va fi membru activ al societăţii timp de 15 ani. Să ne amintim puţin, şi să comparăm: în timp ce Bătrânul Doctor, (pe atunci, şi el tânăr şi deloc doctor), stătea în săli de lectură şi se ocupa de copii în tabere de vară, Janusz publica “Mośki, Joski, Srule” şi “Józki, Jaśki i Franki”, iar Henryk avea deja experienţa unui război, a Berlinului, a Parisului şi a Londrei. Ba, pe când Henryk era la Londra, Bătrânul Doctor va decide că nu va avea nicicând o familie a sa şi că-şi va dedica viaţa numai şi numai lucrului cu copiii. Aşa încât în 1912, atunci când Henryk s-a întors şi Janusz publicase deja cele două cărţi de mai sus, Bătrânul Doctor va ajunge directorul nou inauguratului Orfelinat Evreiesc sau Dom Sierot, realizat după concepţiile şi viziunea lui şi care va funcţiona sub patronajul Societăţii Ajutor pentru Orfani. Bătrânul Doctor o va cunoaşte cu această ocazie pe Stefania Wilczyńska, care, timp de treizeci de ani, îi va fi alături în proiectele sale de educare şi de susţinere a copiilor. Bătrânul Doctor va găsi în Orfelinat tot sensul său de a fi. Deşi încă tânăr, îşi va dedica aproape fiecare zi şi noapte observării şi ajutării copiilor. Va concepe idei pedagogice inovative, precum parlamentul şi justiţia copiilor sau ziarul copiilor. Copiii se vor guverna singuri, iar el le va fi doctor. Dar după numai doi ani, şi pe el, ca şi pe Henryk sau pe Janusz, istoria îl va obliga să-şi schimbe planurile. Însă va reveni asupra lor, cu îndârjire, în 1918, când va redeschide orfelinatul. Din noiembrie 1919 îl găsim implicat în deschidere noului centru Casa Noastră, care va fi condus de Maria Rogowska-Falska, centru pe care Bătrânul Doctor îl va frecventa constant, ca medic şi ca pedagog. Ne aflăm în perioada în care Henryk a fost şi s-a întors deja de pe frontul ucrainean, iar Janusz îşi publică lucrarea sa cea mai importantă.

Pe toată perioada anilor 20, Bătrânul Doctor va colabora cu instituţii de educare a profesorilor şi tutorilor, precum Seminarul Naţional pentru Profesorii de Religie Iudaică sau cu Studii despre Munca Socio-Educaţională, dar mai ales cu Institutul Naţional de Pedagogie Specială. Începând din 1926, va începe publicarea săptămânalului pentru copii şi tineri Mica Revistă (Mały Przegląd), supliment al cotidianului Revista Noastră (Nasz Przegląd), supliment care era integral creat de copii şi pentru copii. Să recunoaştem, nu e puţin lucru! Ultimul număr al acestei reviste a apărut vineri, 1 septembrie 1939. În 1932, îl vom gasi drept consultant expert la Judecătorie, în situaţii care privesc copiii. Acesta - şi multe, multe altele pentru care nu avem loc aici - era omul care, neavând nume, nu e nici evreu, nici polonez, şi care le vorbea copiilor la radio şi care învăţa copii să aibă o familie, să se guverneze singuri, să editeze o revistă. La radio va vorbi pentru ultima oară, tot în septembrie 1939, cerând oamenilor să rămână calmi în faţa războiului. Şi Bătrânul Doctor va lupta din răsputeri pentru orfelinatele sale în perioada ocupaţiei naziste. Va pierde teren, încet, încet, în faţa unei maşinării infernale. Îşi va vedea copiii mutaţi în sedii din ce în ce mai mizere, dar el va lupta să păstreze copiilor măcar aparenţa de normalitate şi să menţină aceleaşi activităţi de până atunci. De dragul lor, al copiilor, Bătrânul Doctor va refuza orice posibilitate de a fugi din faţa naziştilor, deşi i s-au oferit mai multe posibilităţi. Va rămâne, de bunăvoie, alături de cei mici până ce va fi dus, împreună cu ei, şi cu lucrătorii orfelinatului, la acelaşi lagăr de concentrare la care au fost duşi Henryk şi Janusz. Dar cum s-a întâmplat acest lucru, şi cum şi-a aflat sfârşitul, istoria nu ştie cu exactitate.

Dar ce ştie istoria - şi, cu ea, ştim şi noi - este că povestea evreului Henryk, a polonezului Janusz şi a Bătrânului Doctor încep şi se sfârşesc la fel. Şi că un singur om, născut Henryk Goldzsmit, care s-a autonumit Janusz Korczak şi a fost supranumit Bătrânul Doctor, a trăit într-o viaţă cât alţii în trei.

Şi că, de regulă, vieţile unor astfel de oameni au întotdeauna un început şi un sfârşit de legendă.

Ultima dată am scris tot despre o carte. Era doar una dintr-o serie care a fost prezentată în cadrul conferinţei Literatura polonă tradusă în limba română - o selecţie a celor mai recente apariţii editoriale, care a avut loc pe 8 decembrie, la Departamentul de Filologie Rusă şi Slavă, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti. Merită să revenim puţin asupra respectivei liste, mai ales că nu avem de a face doar cu proză, aşa cum este în cazul romanului Pământul Făgăduinţei de Władysław Reymont sau cu Trei laureaţi NIKE într-o carte: Jerzy Pilch, Andrzej Stasiuk, Olga Tokarczuk, editura ARC, 2011, ci si cu teatru (Juliusz Słowacki: Kordian - Paideia, 2009, Zygmunt Krasiński: Nedivina Comedie - Paideia, 2011 şi Psihoterapolitica. Antologie de teatru contemporan polonez - Editura Art, 2011), reportaj (Lidia Ostałowska: Ţiganul tot ţigan,  Editura ARC, 2011), poezie (Dusza Czara şi Margareta Sterian: Antologia poeziei contemporane poloneze - publicată de Fundaţia Margareta Sterian, reeditare în 2011 a ediţiei din 1935) sau autobiografie (Lech Wałęsa:  Drumul spre adevăr. Autobiografie, Editura Curtea Veche Publishing, 2011).

Nu doar că avem de-a face cu traducători de marcă precum Constantin Geambaşu, Passionaria Stoicescu, Cristina Godun, Sabra Daici ori Luiza Săvescu, dar avem de-a face cu un adevărat “asalt” al scriiturii poloneze, un asalt făcut din mai multe unghiuri, atingând mai multe zone de interes, punând cititorul în faţa unei întrebări pe cât de legitime, pe atât de provocatoare: eu cu ce să încep? Ei bine, cu oricare! Lista pusă în discuţie are marele merit de a fi policefală, fiecare titlu fiind un bun început pentru a (re)descoperi, fie şi în traducere, textul polonez. Noi nu o să favorizăm nici un titlu. Nici un autor. O să vă lăsăm singuri, cu cărţile. Dar vă şi invităm să meditaţi la un aspect: atunci când autobiografia unui om are toate datele unei proze de calitate, când proza dezvăluie măruntaiele realităţii, când reportajul e atins de lirism, iar poezia are toata convingerea unei autobiografii, mai este, oare, legitimă întrebarea:

eu cu ce să încep?

Că Polonia produce literatură nu este de mult un secret pentru publicul românesc, mai ales că sunt destule traduceri din autori polonezi care dovedesc acest lucru. Cu toate acestea, mulţi dintre cititorii români, familiarizaţi cât de cât cu literatura polonă, provocaţi să menţioneze repede trei autori polonezi cunoscuţi şovăie sau se opresc aproape automat la nume mai mult sau mai puţin clasice precum Henryk Sienkiewicz, Witold Gombrowicz sau Sławomir Mrożek.  Cei din generaţia tânără pot aminti, de asemenea, de Dorota Masłowska. Totuşi, odată rostite numele unor autori precum Andrzej Stasiuk, Ryszard Kapuściński, Piotr Bednarski, Olga Tokarczuk, Zbigniew Herbert, Leszek Kołakowski sau Adam Michnik, se observă că ele nu le sunt deloc necunoscute.

Prin urmare, pentru cei care aţi amânat să acceptaţi pariul de a accesa în mod direct, asumat, universul vast şi complex al literaturii polone, avem o propunere: vă oferim un început bun şi în caz că aveţi deja unul, (cu siguranţă la fel de bun), vă oferim o confirmare.

Este vorba despre o apariţie recentă a unei cărţi vechi: „Pământul făgăduinţei” de Władysław Reymont, un autor care ar trebui să fie deja cunoscut unora dintre noi. Cartea a apărut în traducerea lui Constantin Geambaşu, la editura Lider, 2011, cu sprijinul Instytut Książki şi a Institutului Polonez din Bucureşti.

De ce această carte? În primul rând pentru valoarea autorului. Contemporan cu Sienkiewicz (Władysław Reymont a trăit între 1867 -1925), poate fi repede impus ca un alt clasic polonez în biblioteca privată a fiecăruia. S-a evidenţiat la finalul anilor 1800 ca autor de reportaje de călătorie, punând bazele unui adevărat gen literar (lucru care demonstrează cu prisosinţă că un Ryszard Kapuściński se revendică de la o tradiţie anume!) şi va încasa onorarii suficiente pentru a-i permite să viziteze Franţa, Germania sau Italia. Deşi specializat în proză scurtă, va publica şi romane. Primele două: Comedianta  („Komediantka” - 1895) şi Frământări („Fermenty” -1896) beneficiază de cea mai recentă reeditare în limba română în dilogia Comedianta-Frământări, apărută în traducerea lui Stan Velea, la Editura Leda (2004).  Al treilea roman al lui W. Reymont este chiar Pământul Făgăduinţei („Ziemia Obiecana” - 1898), asupra căruia vom reveni. Urmează titlul care în 1924 i-a adus autorului, premiul Nobel pentru literatură: Ţărani („Chłopi” - 1904-1909), care, de asemenea a fost tradus în limba română! După ce va publica şi romanul în trei părţi Anul 1794 (scris între  1914 şi 1919), Władysław Reymont îşi schimbă cu totul subiectul, ieşind din teme cu tentă istorică, politică sau socială şi plonjând în ficţiunea fantastică sau horror. În felul acesta va apărea Vampirul ( „Wampir - powieść grozy” în 1911 - in română la editura Garamond ) şi Revolta („Bunt” - în 1924 - despre care puteţi găsi un eseu interesant în Contrafort). Cea din urmă este remarcabilă prin aceea că, în linii mari spus, vorbeşte despre o fermă în care animalele se răzvrătesc împotriva autorităţii şi preiau controlul pentru a instaura o societate bazată pe principiul egalităţii în drepturi. Revolta ia o turnură deloc plăcută. Sună familiar? Desigur! Cu menţiunea că textul lui Władysław Reymont, publicat în serial în 1922 şi în volum în 1924, precede cu peste două decenii celebra „Ferma animalelor” a lui George Orwell (1945). Nu se ştie dacă cel din urmă cunoştea povestea lui Reymont, cert este că ambele cărţi vor fi interzise în Polonia comunistă.

Al doilea motiv pentru care recomandăm această carte este… cartea în sine. Nu atât de excentrică, precum „Vampirul” şi „Revolta”, de preocupările iniţiale ale autorului, - mult orientat spre zona rurală a Poloniei din final de secol 19, pentru care, de altfel, va lua şi premiul Nobel pentru literatură - este primul roman, şi singurul, în care Reymont vorbeşte despre Polonia urbană, din perioada industrializării şi a capitalismului din epocă. Nouă ne-a plăcut pentru detaliile impecabile care reconstruiesc saloanele aristocraţilor sau ale patronilor, tensiunile şi compromisurile sociale şi inter-rasiale, intrigile, şi peisajul urban cu toate nuanţele sale. Atmosfera este atât de vie încât te încearcă sentimentul unei întoarceri în timp. W. Reymont a copilărit lângă Łódź, oraş supranumit şi Manchester-ul Poloniei. Şi totuşi volumul de informaţii cules de autor la faţa locului, special pentru redactarea acestui roman, este impresionantă. Influenţa naturalismului şi a lui Émile Zola sunt evidente, după cum o spune chiar traducătorul cărţii în acest text pe care-l recomandăm călduros (pag. 81-95). Cartea a fost tradusă în 15 limbi şi a beneficiat de două ecranizări: prima în 1927, în regia lui A. Węgierski şi A. Hertz, a doua în 1975, în regia lui Andrzej Wajda (ultima poate fi împrumutată de la Mediateca Institutului).

În al treilea rând, recomandăm această carte pentru că este o carte. Cartea e întotdeauna mai mult decât un pretext de a omorî timpul, de a face un cadou (deşi, nu e rea ideea, acum de Crăciun!) sau de a studia un subiect. Este un instrument imbatabil în încercarea de a decodifica sufletul unui autor şi, prin el, a unei culturi.

Dar, credem noi, ştiţi deja astfel de lucruri.

Ne place luna decembrie. E o lună veselă. Ne face să mai rupem ritmul. Să mai păcălim rutina. Noi avem nişte evenimente frumoase, împachetate atent, bune de dat la toată lumea. Ca de obicei, nu o să ne lungim prea mult. Scurt şi la obiect vă reamintim ca decembrie este prima lună întreagă în care mai pot fi văzute expoziţia de orfrevărie din Gdańsk, la Muzeul Brukenthal din Sibiu sau expoziţia de afiş polonez de la MNAR, Bucureşti. Şi vă reamintim că până pe 4 decembrie, la Scala şi la MŢR, puteţi vedea filme poloneze.

Dar, evident, avem şi lucruri mai noi.

Pe 4 decembrie, la Bucureşti şi pe 6 decembrie la Chişinău, pianistul Lech Napierała va susţine câte un recital de excepţie. Trei dintre cei mai importanţi compozitori polonezi vor face ca începutul lui decembrie să sune fenomenal: Chopin, Szymanowski şi Maciejewski.

După muzică, o carte e numai bună. Mai multe cărţi sunt şi mai bune. Motiv pentru care, în data de 8 decembrie, vom vorbi despre cărţile poloneze care au fost publicate în limba română. Nu vom vorbi numai noi, vor fi specialişti, traducători şi editori şi, sperăm din toată inima, veţi fi şi voi. Iar apoi, pe 11 ale lunii, propunem alături de prietenii de la Make a Point, patru ore de discuţii cu sens despre cât de post industrial este oraşul nostru (indiferent care!). Din partea Poloniei, experienţa unui oraş care trăieşte din imagini: Łódż!

Dar e decembrieeee! Adică luna cu pricina. Noi suntem obişnuiţi să colindăm tot anul, aşa că nu o să ne facem de râs taman acum. Nici nu avem cum atunci când le avem alături pe cele două soliste poloneze din Gdańsk. Pe 12 decembrie la Bucureşti şi pe 14 decembrie la Chişinău (v-am zis că luăm colindatul în serios!)

Şi tot aşa, din două în două zile o să o ţinem tot într-o muzică şi-ntr-un cântat, pentru că pe 16 decembrie, la Sala Radio din Bucureşti, o să fie minunăţie de concert. Unul mare, frumos, cu orchestră, cor, tenor şi pianist şi, evident, cu dirijor. Nu orişicine, ci Tomasz Bugaj. Evenimentul, trebuie spus, e dedicat încheierii mandatului de Poloniei la preşedinţia Consiliului Uniunii Europene. Dar şi mai mult trebuie spus că e dedicat oricui îi place Enescu, Lutosławski şi, din nou, Szymanowski.

Cam atât ar fi. După, ne ducem să facem oameni de zăpadă. Să împodobim brazi. Să ne dăm cu sania. Să ne gândim cu ce să vă vrăjim la anul…

Şi pentru că decembrie începe cât se poate de firesc şi de cuviincios cu data de 1 decembrie, lăsăm puţin gluma şi cu tot respectul cuvenit spunem: LA MULŢI ANI, ROMÂNIA!

Cu drag,

Echipa Institutului Polonez

Cam ce se ştie despre Polonia? În linii mari se ştie ca a declanşat căderea comunismului în partea aceasta a Europei. Se ştie despre Solidaritatea. Se ştie despre faptul că acum are o economie solidă, care nu a tremurat prea puternic în timpul crizei. Se mai ştie de “Sobieski şi românii”. Dar dincolo de aspecte aşa de sobre, de serioase, ce se mai ştie? Că numai o parte dintre locuitorii ei obişnuiau să vină pe litoralul românesc în micuţele “Fiat-uri poloneze”, dar că toţi locuitorii ei vorbesc o limbă cu multe consoane, o limbă privită în partea asta a lumii cu o oarecare uluială. Pare destul de greu şi de fără sens să transformăm prze în pşe sau Łódz în Ugi! Şi cum limba codifică o mentalitate, iar mentalitatea surprinde sufletul unei naţii, avem în sinea noastră sentimentul că polonezii, aflaţi nu prea departe, sunt totuşi pe o altă planetă. Dar, cum se zice, o imagine cât o mie de vorbe. Asta pare să fi fost deviza celor care, folosind cuvinte puţine şi imagini de excepţie au realizat un site care nouă ne place tare mult.

Interactiv, provocator, el te întreabă: do you know Polska? Dacă “da” ai două posibilităţi: Prove it şi Show it. Dacă nu, nu te ceartă nimeni, click pe Discover.

Orice aţi alege nu veţi pierde ceva. Dar vă veţi distra privind imaginile, jucând quiz-uri, propunând poze. Şi veţi câştiga niscai vocabular şi nu orice fel de vocabular, ci unul viu, în jeanşi, slangul polonez fiind, ca oricare alt slang, născut din acea incontrolabilă îndrăgostire a vocabularului de metaforă, a limbajului “oficial” de ironie şi a omului de viaţa lui. Un site care a reuşit să nu fie doar al “lor”, ci şi al “nostru”.

Iar cum Polonia va găzdui, alături de Ucraina, finala Campionatului de fotbal din 2012, noi credem că slangul şi secretele lui sunt numai bune pentru a evita nedorite cartonaşe roşii.

Dar vorbim mult şi vă oprim din joaca… pe versiunea beta a acestui site!

PS Dacă vi se pare că se descarcă mai greu, aşteptaţi câteva secunde. Fiind interactiv are nevoie să-şi dreagă vocea! :-D

Am putea să ne oprim la titlu. A zis cam tot ce era de zis. Totuşi, nu ne place să ne oprim. De ce să ne oprim? Ce, vă opriţi! Nu! Sunteţi mereu în mişcare. E greu să vă prindă omul (sau Institutul). Dar chiar asta ne place. Să vă pândim. Să vă adulmecăm. Să vă luăm urma. Şi să vă ispitim. Vă punem în cale tot felul de evenimente. Nu, nu vom umple oraşul cu afişe! Nu prea este ecologic, iar când, totuşi, o facem, apăi am stat şi-am cugetat mult timp. Chiar, am fi curioşi să ne spuneţi cum ar trebui să ne promovăm mai eficient. Prin “eficient” înţelegem să fim şi auziţi şi clari şi deloc agasanţi. Asta chiar e o temă generoasă.

Până atunci, o mostră modestă din generozitatea programului nostru (ne-a cam plăcut jocul de cuvinte!):

Ne place toamna. Miroase frumos. E plină de arome: frunze, castane, struguri… E drept, nouă ne miroase şi a treabă multă. Vouă ar trebui să vă miroasă a evenimente numai bune de introdus în agendă. E lucru greu. Să recunoaştem, de ceva vreme oraşele sunt ceva mai ţanţoşe, au mai multe idei, mai multe resurse, mai mult chef de a sta pe stradă până târziu. Nu ne propunem să vă facem agenda. Nici nu încercăm să spunem că ”ale noastre sunt mai bune” (dar nici nu ne “modestim” prea tare). Una peste alta sunt cam de toate: film (animaţie, documentar etc.), dans, teatru (pentru copii şi pentru adulţi), carte, colocviu, jazz, concert de orgă şi altele… Vom merge prin Bucureşti, Iaşi, Sibiu, Braşov, Chişinău, Cluj şi Timişoara. Fără a o lungi prea tare, iată cam care este programul nostru pe luna care începe. Nu ezitaţi să intraţi pe linkuri. Veţi găsi ceva informaţie şi, de asemenea, alte linkuri. Pe care iarăşi e bine să intraţi!

Aşadar:

6.10., orele 17.00 şi 19.00 - Teatrul Atofri din Poznań cu spectacolul „Pan Satie”, la Festivalul Internaţional de Teatru pentru Copii „100, 1.000, 1.000.000 de poveşti”, Bucureşti

7.10., ora 19.00 - Aleksandra Borys cu spectacolul de dans „lost in details”, la Festivalul de Dans Contemporan eXplore, Bucureşti

Czesław Miłosz s-a născut în anul 1911, în localitatea Szetejnie din Lituania. Între anii 1929-1934 a studiat dreptul la Universitatea din Vilnius (un an la Universitatea din Varşovia). A înfiinţat împreună cu câţiva colegi de generaţie gruparea avangardistă „Żagary” (Surcele, 1931-1934). A petrecut un an la Paris ca bursier (1934-1935), unde a cunoscut o puternică înrâurire din partea rudei sale, poetul Oscar Miłosz, căruia îi va consacra ulterior pagini întregi în eseuri. La întoarcerea în ţară a lucrat mai mulţi ani la Radiodifuziunea din Vilnius şi Varşovia. În anul 1939 a ajuns în România (unde a rămas trei luni). De aici s-a întors la Vilnius (1940) şi apoi la Varşovia. În timpul ocupaţiei fasciste a lucrat la Biblioteca Universitară din Varşovia şi a participat la viaţa literară clandestină. Între 1945-1949 a lucrat în diplomaţie în Statele Unite (mai întâi la consulatul din New York, iar apoi ca ataşat cultural la Ambasada polonă de la Washington). Colaborează cu revistele „Odrodzenie” (Renaşterea”) şi „Twórczość” (Creaţia). Un an mai târziu va deveni secretar al Ambasadei polone la Paris. În anul 1951 s-a decis să rămână în străinătate, locuind în Franţa până în 1960, când a plecat în SUA să ţină cursuri de literatură polonă la Universitatea din California. Din anul 1961 a funcţionat la Berkeley ca profesor de literaturi slave. În anul 1980 i s-a acordat Premiul Nobel pentru poezie. Între 1981- 1982 a ţinut cursuri de literatură la Universitatea din Harvard. A colaborat cu revista „Kultura” din Paris.
A scris şi publicat numeroase volume de poezii: Trei ierni (1936), Salvarea (1945) (accente catastrofiste, determinate de criza culturii europene, îmbinate cu idei morale), Tratat moral, 1948 (prospectare a situaţiei spirituale postbelice în Polonia), Tratat poetic, 1957 (starea poeziei contemporane). Poetul renunţă la versul cu prozodie clasică în favoarea versului liber, a unor forme „mai încăpătoare”. Graniţa dintre poezie şi proză devine extrem de labilă (vezi, de exemplu, poemul Ars Poetica?). Urmează numeroase alte volume: Regele Popiel şi alte poezii (1962), Gucio cel fermecat (1965), Poezii (1967), Oraşul fără nume (1969), Unde răsare şi unde apune soarele (1974), Imn despre Perla (1982), în care transpar problemele majore ale universului liric: cunoaşterea umană, memoria, atitudinea faţă de timp, natură, istorie, cu numeroase accente autobiografice. Volumele ulterioare, Pământul neindiferent (1984), Pe malul râului (1994) etc. dezvoltă în forme libere problematica metafizică. În volumele publicate nu demult - Acel ceva, 2000, şi Al doilea spaţiu (2002) - predomină tonalităţi purificatoare, esenţializate, ca urmare a unor profunde trăiri şi reflecţii asupra vieţii şi a morţii. A tradus în polonă numeroşi autori englezi şi americani (printre alţii Blake), psalmi şi texte biblice.

Dinamism, energie pozitivă şi solidaritate - acestea sunt valorile principale pe care le reuneşte logo-ul apropiatei Preşedinţii poloneze, prezentat oficial marţi de premierul Donald Tusk.

Logo-ul este un simbol vizual care nu poate fi separat de nicio preşedinţie în cadrul Uniunii. Este ceva mai mult decât un semn grafic: este un comunicat prin care statul - în acest caz Polonia - vorbeşte despre sine şi despre poziţia pe care o va adopta pe parcursul celor şase luni cât se va afla la conducerea Uniunii.

Logo-ul Preşedinţiei noastre vrea să prezinte o Polonie modernă, tânără în spirit, capabilă să iniţieze schimbări pozitive în întreaga Europă. Întrucât Preşedinţia - fiind vocea Uniunii Europene - va fi vizibilă şi în alte state ale lumii, logo-ul nostru este universal şi stârneşte asocieri pozitive în diverse sfere culturale.

Autorul proiectului este Jerzy Janiszewski, scenograf şi grafician apreciat în întreaga lume. Absolvent al Şcolii Superioare de Arte Plastice din Gdańsk, a lucrat printre altele la Paris, Londra şi Barcelona. A fost laureat cu multe premii de prestigiu. El este cel care - exact acum 31 de ani, în timpul grevelor din august 1980 - a proiectat logo-ul „Solidarităţii”, cunoscut astăzi în întreaga lume. Logo-ul a devenit un simbol istoric al drumului Poloniei spre libertate şi al schimbărilor democratice în această parte a lumii. Cuvântul „Solidaritate”, desenat cu pensula, a făcut înconjurul întregii lumi, devenind unul dintre cele mai cunoscute semne grafice ale culturii mondiale. Guvernul polonez vrea ca logo-ul Preşedinţiei să fie în mod conştient asociat cu marea tradiţie istorică a „Solidarităţii”; va avea o semnificaţie simbolică, adecvată importanţei pe care o are prima din istorie Preşedinţie poloneză în Consiliul Uniunii Europene.

Considerăm că domnul Janiszewski a reuşit să arate că Solidaritatea a devenit fundamentul unui alt succes, că Polonia este cunoscută pentru faptul că merge înainte, că este energică, că ştim să câştigăm, că nu ne temem deloc de noi provocări - a declarat premierul Tusk la prezentarea logo-ului.

Este un trimestru plin. Ne-am obişnuit. Nici nu prea mai putem altfel! Ne-a intrat în felul nostru de-a fi. În cele 91 de zile, dintre 1 aprilie şi 20 iunie, vom avea aproape 40 de evenimente în 13 oraşe. Bucureşti, Cluj, Braşov, Timişoara, Iaşi, Sibiu, Craiova, Deva, Chişinău, Sinaia, Ploieşti sau Neptun. Nu neapărat în această ordine. Vor fi expoziţii, filme (chiar şi film mut, dar cu muzica live), workshopuri, prezentări, teatru, prgressive rock, indie, jazz, recitaluri de pian, lansări de carte. Vor fi aduşi artişti, autori. obiecte de artă. Nu o să detaliem acum. Până vom putea oferi broşura integrală, iată un scurt preview pentru prima parte a lunii aprilie:

Expoziţiile Miraj şi Viatoris la Cluj, poezie la Braşov şi la Bucureşti, muzică cultă la Bucureşti, post rock la Timişoara, Cluj, Sibiu, Iaşi, Craiova şi Bucureşti,  teatru la Bucureşti. Şi cum ziceam, sunt doar evenimentele dintr-o jumătate de lună. Şi, vorba ceea, într-un trimestru sunt trei luni! Altfel spus, avem o mulţime de motive să ne vedem.

O fată (Marysia) emigrează în Brazilia pentru un viitor mai bun. Va ajunge, însă, într-un bordel din Rio de Janeiro. Oare poţi fi salvat dintr-o astfel de situaţie? Un film dramatic, realizat în 1929. Maniera simpla, frustă şi gestuală a filmului alb-negru, mut, şi forţa muzicii live. La pian, Adrian Konarski - unul dintre cei mai originali compozitori polonezi de muzică de film şi Slawek Berny - baterist in mai multe formatii de rock. O combinaţie de neînvins, într-un local care a început sa îşi creeze o tradiţie.

“Calea ruşinii” (Szlakiem hańby, Polonia 1929, regia Mieczyslaw Krawicz şi Alfred Niemirski).

Café Godot, str. Blănari nr.14, Bucureşti

Intrare 10 lei.

Chiar îţi vine să te întrebi: dacă e pe 24 martie şi daca vremea o ţine tot aşa, de ce m-aş vârâ în subsol, fie şi atunci când subsolul se numeşte Club Control? Păi să vedem: un motiv ar fi ca muzica în sine poate fi mai “hot” decât vremea de afară. Mai ales când - daca vrea - are ritmuri argentiniene. Un al doilea motiv ar fi că, oricum e seara târziu, când primăvara încă îşi mai trage câte o eşarfă pe după umeri. Când pianul întâlneşte arcuşul, iar acusticul se iubeşte cu tastatura şi cu butoanele, când toate astea constituie un fel de premieră în Control (la fel cum a fost si pianul acustic în cazul lui Pati Yang), eu zic că merita să terminăm seara într-un fel de vară fără de sfârşit. Întâlnirea dintre jazz, electro, etno, acustic, electric, vocal, subsol, tu, bere, chef, prieteni etc. etc. etc… nu poate fi decât explozivă. Să ardem fitilul, atunci. Să ardem. Şi, da, ca să răspund: e primăvară!